“În general, atunci când vorbim despre relația abuzat-abuzator ne referim la relații parentale sau parteneriate (relații de cuplu sau prietenii) în care raportul de putere devine definitoriu și unde se instalează decisiv componenta de exploatare.
Există abuz fizic, dar la fel de grav este și abuzul psihic și/sau economic – iar oricare dintre aceste instanțe pot interveni în aceste relații care ar fi trebuit să fie de egalitate și/sau susținere și se dovedesc a fi manifestate ca relații de putere.
Iar una dintre cele mai uimitoare, în aparență, caracteristici ale acestora, este că nu sunt foarte ușor de identificat drept abuzive, nici din exteriorul și nici din interiorul relației. Nici măcar abuzul fizic nu este neapărat ușor de identificat și de recunoscut, deoarece recunoașterea unui abuz depinde de limitele psihice, de autonomia și autodeterminarea, de gradul de independență și integritate fizică și psihică pe care ni-l recunoaștem nouă înșine și pe care suntem dispuși să îl atribuim celorlalți oameni.
Acesta este un parametru personal, destul de greu de măsurat exact, iar ca să nu lăsăm totul să depindă de un astfel de parametru, este bine să ne fixăm câteva indicii pe care apoi să le calibrăm în funcție de propriii noștri parametri de lucru. Pe scurt, ceea ce pentru unii este abuz clar, care cere măsuri și intervenție, pentru alții este o simplă opțiune de viață, chestionabilă în absolut, dar care în cele din urmă nu poate fi decât acceptată ca atare.
Indicii de abuz
Indicii de abuz însă ar trebui să existe pentru toată lumea, respectiv indiciul decisiv că în acea relație este vorba numai despre putere, despre care știm deja că are potențialul de a corupe absolut.
Ca atare, cum recunoaștem că puterea a ajuns să domine câmpul unei anumite relații, fie că este relația părinte-copil, relația de cuplu sau relația de prietenie? Cum recunoaștem că acolo unde ar fi trebuit să avem parenting avem abuz, că acolo unde ar fi trebuit să avem afecțiune, iubire, atracție sexuală avem un simplu abuz, că acolo unde ar fi trebuit să fie prietenie și susținere afectivă avem un abuz?
Cel mai concret resimte abuzul persoana care a ajuns să fie abuzată. Apoi îl resimt persoanele care rezonează cu ea (copiii, părinții sau prietenii apropiați ai partenerului abuzat).
Totuși, și aici există o progresie.
Chiar dacă înregistrează semnele abuzului (fizice sau psihice), victima poate avea nevoie să parcurgă un întreg proces psihic pentru a recunoaște pe deplin abuzul ca atare și pentru a lua măsuri. Iar lungimea acestui proces depinde decisiv nu numai de personalitatea ei, ci mai ales de felul în care a fost crescută și de ceea ce crede că așteaptă societatea de la ea, ca și de ceea ce știe că poate aștepta ea de la societatea în care se află.
Primul stadiu este negarea – ceea ce mi se întâmplă nu este un abuz, nu este o relație dominată de putere și violență în care eu sunt victima, ci este altceva, care poate semăna comportamental cu abuzul, dar are resorturi mai profunde, care mă implică și mă definesc ca persoană. “Nu mă bate pentru că mă bate, ci mă bate pentru că mă iubește și e gelos, iar dacă nu m-ar bate ar însemna că nu e gelos, că nu mă iubește, nu-i pasă de mine, nu sunt a lui, mă lasă în plata Domnului” – iată un pattern al dependenței afective și sociale răspândit printre femeile obișnuite să creadă că sunt nimic din punct de vedere afectiv, social, economic, dacă nu aparțin unui bărbat (tată, soț, partener). Loviturile nu mai sunt asimilate umilinței, ci mândriei de a aparține, conștiinței că reprezintă ceva pentru cineva (că sunt iubite cu autoritate și/sau pasiune).
Este o răsturnare de perspectivă care funcționează o perioadă – de obicei până la un punct de acumulare, dincolo de care negarea nu mai funcționează protector. Victima își recunoaște disconfortul și statutul de abuzat. Este un moment de cotitură, deoarece trebuie să își înfrunte frica de a se confrunta cu puterea.
De aceea de multe ori victima abuzată preferă să rămână în relația de putere invocând inevitabilul, factori externi care o țintuiesc acolo – incapacitatea economică de a se susține singură, statutul copiilor etc. Este un stadiu în care victima abuzată știe unde se află – deși se poate întâmpla să recadă periodic în negare, tocmai pentru că vede situația fără ieșire.
Cel mai eficient impuls de a părăsi această stază vine de obicei de la copiii care ajung să fie și ei abuzați sau, în general, de la nevoia de a apăra pe cineva sau ceva – în acest rol poate apărea un părinte propriu, un prieten, un animal de companie sau chiar o idee sau preocupare la care persoana abuzată ține și care ajunge să reprezinte pentru ea în acel moment cheia de acces spre resursele proprii.
Victima abuzată este nevoită să își asume activ un rol de putere pentru a interveni în favoarea acestor alte potențiale victime.
Ca atare ea poate ajunge la acțiunea afirmativă: fie cere manifest ajutor unor instanțe competențe, fie înfruntă ea însăși agresorul, fie iese din relație și pune o distanță eficientă față de abuzator.
Cel mai puțin va resimți și recunoaște abuzul persoana care se află în rol de abuzator – aproape nimeni nu se va identifica pe sine drept abuzator. Indiferent cât de violent fizic sau psihic este comportamentul său, aproape întotdeauna îl va justifica față de ceilalți și față de sine prin comportamentul intolerabil al victimei abuzate sau chiar prin circumstanțe din propriul trecut. A devenit aproape un loc comun să se spună că abuzatii pot deveni la rândul lor abuzatori, că un copil care suferă în familie traume cu violență și abandon va proceda și el la fel atunci când va avea propria familie. Implicit acest abuzator se va identifica drept victima, în cazul acesta victima violențelor suferite și compulsiunii la repetiție.
Abuzatorul se mai poate identifica și drept amant pasional, invocând dreptul la plăcere și argumentând că juisează numai dacă partenerul sau partenera suferă.
Un caz special, dar nu foarte rar, este cel în care abuzatul și abuzatorul fac periodic schimb de roluri, ca un cuplu sadomasochist, deși foarte rar își configurează și își trăiesc așa raporturile sexuale – câteodată nici nu au raporturi sexuale. De multe ori sunt, însă, relații de căsătorie sau parteneriat care funcționează așa timp de zeci de ani – aparenta reciprocitate îi recompensează pe cei doi cu simulacrul unui schimb afectiv echitabil. Acest tip de relație apare frecvent la oameni care nu au cunoscut alt tip de relație în afara relației de putere, respectiv nu pot aprecia alt tip de interacțiune sau nu pot vedea alt tip de interacțiune drept valabil pentru a susține o relație pe termen lung. Dacă aceasta este o familie din care rezultă copii, este posibil ca misiunea acestor copii să fie cea mai grea și chinuitoare, iar ei să fie cei care să resimtă raportul dintre părinți și raportul părinților cu ei ca fiind un abuz.
Revenind însă la punctul de unde am pornit, o persoană cu limite personale clar setate, cu încredere în sine și un simt dezvoltat al propriei valori, respectiv o persoană obișnuită să aibă relatiii de egalitate cu alte persoane cărora le atribuie aceleași caracteristici, este mai bine setată să recunoască potențialul abuziv al unei relații, respectiv să nu se angajeze într-o astfel de relație.
Totuși cele spuse mai sus sunt valabile numai în general și în special sunt valabile dacă aceste trăsături sunt bine înrădăcinate la toate nivelurile și pe toate ariile psihice.
Spunem asta deoarece nu este deloc rar că o aparentă autonomie să fie de fapt limitată la o anumită arie a personalității și să existe zone, în special ale afectivității profunde, care rămân la un stadiu infantil și dependent care ne poate aduce imediat în pragul abuzului.
Așa se explică, de exemplu, cum persoane aparent integre, foarte educate și cu un grad aparent înalt de autocontrol au acasă relații familiale pe de-a întregul abuzive, inclusiv la nivel fizic. Asociațiile pentru protecția femeilor victime ale abuzurilor domestice demontează adesea prejudecata conform căreia abuzul apare numai în mediile sociale marcate de sărăcie, violență și educație precară. Abuzul este o categorie psihologică și nu una sociologică sau socio-economică.
Așadar, cum ajungem în abuz?
Cel mai simplu spus, prin nevoia de a retrăi și de a repara.
Ne abandonăm puterea și ne lăsăm total în puterea altuia din nevoia de a retrăi starea de dependență totală din copilărie, cu speranța de a repara ceea ce (credem că) nu am avut acolo, respectiv cu speranța de a avea protecția și dragostea absolută și necondiționată după care am tânjit și încă tânjim.
Sunt dorințe și trăiri firești și emoționante, numai că ne răpesc în zone în care abandonăm raportul lucid cu realitatea.
Abandonându-ne total puterea și cenzura proprie, lăsându-ne pradă dependenței complete de tip infantil, fără filtrul testării realității, este posibil să stârnim impulsul celuilalt de a ne oferi protecție infinită și necondiționată. Dar cum un astfel de impuls nu este neapărat cel mai frecvent lucru și de obicei nu se manifestă pe termen lung față de persoane adulte care nu sunt din propria familie de proveniență, cel mai adesea nu facem decât să le stârnim oamenilor tentația puterii care corupe absolut. Iar prin supunere nu ne vindecăm nici pe noi, per ansamblu, și nu vindecăm acele instanțe din noi pe care le simțim afectate.
Realitatea ne spune că nu mai suntem copii neajutorați și ignorarea puterii noastre, ignorarea a ceea ce suntem acum nu are cum să aducă pace și vindecare nimănui.
Pe măsură ce ne recuperăm raportul firesc cu realitatea, recuperăm și puterea de a ieși din această relație concret păgubitoare în care am intrat pentru că am fost conduși de răni interioare. În urma unui astfel de proces, avem șansa să ne descoperim integritatea, puterea, resursele, să aflăm că suntem ființe complete. Este un proces de creștere, unii ar spune că face parte chiar din călătoria eroului – cu o singură condiție: să fie un proces, să nu stagnăm în vreunul dintre stadiile despre care am vorbit mai sus.
Așadar, dacă recunoaștem modul în care am ajuns în abuz înseamnă că putem ieși din el?
Parțial am și ieșit, prin acest demers în care am analizat de ce suntem aici și în care implicit ni s-a revelat și de ce nu mai vrem să fim aici, ce resurse interioare avem să nu mai vrem asta, ci altceva. Nu rămâne decât să facem următorul pas: să folosim intuiția acestor resurse de putere internă pentru a identifica resursele fizice pe care le avem pentru acțiunea concretă în real.
Pentru unele persoane acest proces revelator este decisiv, se transformă prin acest proces și revenirea la ceea ce au fost devine pentru ele de neconceput.
Totuși, pentru alte persoane se poate întâmpla că totul fie foarte clar: surse și resurse, căi de acțiune, soluții, și totuși să nu întreprindem nimic, de parcă toate acestea nu ne privesc direct. Este semnul că avem nevoie de reflectare și de perspectiva a doua, respectiv de aportul unui psihoterapeut. “
Articol de Roxana Melnicu – Absolventă a Facultății de Psihologie la Universitatea București și a unui DEA în psihopatologie fundamentală și psihanaliză la Universitatea Paris VII
